sa mai radem si noi putin pe aici zic :)

sursa
*grafice facute cu AI si verificate ochiometric

Dibitele pe Dunare incep sa urce dar tot nu par sa fie sufciente precipitatii in prognaza la inceput de noiembrie ca sa vedem reactoarele repornite in noiembrie.
https://www.hidro.ro/en/bulletin/diagnoza-si-prognoza-hidrologica-pentru-dunare-la-intrarea-in-tara-si-pe-sectorul-romanesc-25-10-2026/

Economia goes brrrrrrrrrrr.

Iată clasările sportivilor români care au încheiat sezonul în Top 20 mondial al circuitului Golden Trail World Series (GTWS):

Mădălina Florea — Locul 1 (Campioană mondială GTWS)

— al doilea consecutiv

Mădălina Amariei — Locul 11 (General GTWS)

Bogdan Damian — Locul 7 (General GTWS)

— primul non - african din top

Valentin Toma — Locul 19 (General GTWS)

https://www.radiomures.ro/stiri/madalina-florea-ramane-cea-mai-buna-alergatoare-montana-din-lume.html

Se asigură Șobolanii ca nu va mai fi vreun Recorder sau Snoop sa le strice combinațiile si sa-i lase sa fure in pace

După cum spune și titlul, am văzut “Fjord” la cinematograf în seara asta. Scriu acum, la 2 dimineața, această postare, pentru că nu pot dormi. Am intrat în sală fără nicio așteptare, pozitivă ori negativă, și fără să știu nimic legat de film în afară de faptul că a fost premiat la Cannes.

Am ieșit din ea cu un dezgust profund pentru toată societatea românească.

Cunosc cazul care a inspirat filmul și consider că a fost reprezentat complet greșit de către mass-media țării noastre, dar o să las la o parte evenimentele poveștii reale ca să discut povestea filmului în sine și mesajele pe care le transmite aceasta.

Ca scurt rezumat pentru cei nefamiliarizați, filmul urmărește o familie stabilită în Norvegia, formată dintr-un tată român și o mamă norvegiană, amândoi profund religioși, împreună cu copiii lor. Părinții ajung să fie anchetați de către Protecția Copilului din Norvegia pentru suspiciunea că și-ar fi abuzat copiii, lucru pe care ei îl recunosc într-o oarecare măsură în timpul anchetei. Filmul îi tratează ca fiind îndreptățiți să își disciplineze copiii așa cum văd ei că ar fi mai bine, în baza “libertății religioase” și tratează întreaga anchetă ca fiind un afront la adresa credinței lor creștine. Presa românească se implică și ea, popularizând cazul și transformându-i practic în martiri, sunt desfășurate proteste pentru susținerea lor și a ideii de “familie tradițională”. În final, după ce copiii sunt eliberați din custodia familiilor-surogat, protagoniștii noștri fug din Norvegia înapoi în România, unde, pesemne, vor putea scăpa de justiție.

Și cică ăștia ar trebui să fie “eroii” poveștii… în fine.

Voi începe prin a spune că nu este nimic în neregulă cu a fi credincios sau cu a-ți crește copiii în cadrul religiei. Dar pentru toate lucrurile există o limită firească. Să-ți înveți copiii că dacă își trăiesc viața într-un mod care contrazice niște reguli arbitrare dintr-o carte veche de mii de ani vor ajunge să sufere o eternitate în iad, reprezintă abuz. Să-ți lovești copiii, chiar și la modul “câte o palmă la fund”, reprezintă abuz. Să nu le oferi nicio modalitate de a-și dezvolta un sistem propriu de valori și să-i vrei izolați de societatea laică reprezintă abuz. Punct.

Aceeași mentalitate în societatea românească (și nu numai), ce ține de ideea că părinții știu întotdeauna ce e mai bine pentru copiii lor, m-a ținut pe mine blocată atâția ani într-o familie cu un tată violent, de care îmi era frică zilnic, și o mamă care nu lua nicio măsură pentru a ne proteja pe mine sau pe sora mea de comportamentul lui, ba chiar căuta să îl justifice. Am cerut ajutor profesorilor de la școală, în moduri subtile sau chiar directe, și am fost ignorată în repetate rânduri, până când am învățat că a cere ajutor nu mai are sens. Adevărul este că unii părinți NU știu mai bine. Că unii părinți VOR să își rănească copiii, fie din sadism, fie fiindcă ei cred că așa e firesc, că ei, ca adulți cu putere imensă asupra unor ființe care sunt complet dependente de ei, au dreptul să profite de această discrepanță de putere și de autoritatea lor în numele “disciplinei”.

De asemenea, consider că filmul contribuie la complexul ăsta de victimă pe care îl observ la unii creștini, care cred că întotdeauna le este atacată credința. Creștinismul este cea mai răspândită religie de pe glob, împământenită în toate sistemele, sociale sau legale, din Europa, inclusiv din Norvegia. În aproape orice situație, creștinii conservatori sunt cei ce persecută, nu cei persecutați. Religia creștină NU este atacată nicăieri în Europa în mod sistemic. Și nu, faptul că a văzut Gigel un “cuplu de ghei” ținându-se de mână pe stradă nu se pune, mai tăceți în plm din gură și lăsați oamenii să își trăiască viețile, nu afectează pe nimeni în mod negativ.

Apropo de conceptul de “live and let live”…Pe asta se bazează și argumentul pe care regizorul Cristian Mungiu pare îl folosească pentru a justifica modul în care este transpusă povestea. Libertatea ta religioasă ca părinte se încheie acolo unde începe siguranța și bunăstarea copiilor tăi. Mi se pare că pe parcursul filmului, personajelor copiilor nu li se acordă cine știe ce interioritate, reprezentând, mai degrabă, o extensie a personalității părinților, ei având, așadar, dreptul de a le face orice. Din păcate, acest lucru pare să reflecte viziunea multor oameni despre propriile odrasle. Singurele scene care fac excepție de la regulă, și anume cel în care se prezintă prietenia (sau, în unele interpretări, începutul unei povești de iubire adolescentină) dintre Elia, fiica protagoniștilor, și fata vecinilor lor. Subiectul este însă prea puțin tratat, iar mie mi se pare că vina pentru destrămarea relației celor două este pusă pe sistemul norvegian, în loc de adevăratul inculpat, și anume tatăl Eliei. Faptul că problema filmului este ilustrată prin prisma discriminării religioase mi se pare un rateu complet. Nu despre asta este de fapt vorba aici.

Și totuși, “Fjord” ar fi putut fi un film bun, chiar și fără să schimbe radical subiectul său. Într-adevăr, să separi copiii de părinții și frații lor este traumatizant pentru toate persoanele implicate. Și, într-adevăr, există părinți pe lumea asta care, în ciuda unor comportamente abuzive, își iubesc incredibil de mult copiii. Există părinți care chiar cred că acționează în interesul copiilor lor. Dar ceea ce este important de reținut este că, oricât de nobile ar fi intențiile lor, ei GREȘESC în această abordare. Și nimeni nu e perfect, oamenii fac greșeli, dar după părerea mea, filmul avea responsabilitatea de a ilustra acest tip de comportament CA ATARE, în loc să îl justifice. Oricât de dur ar suna, iubirea nu e suficientă. Simplul fapt că îți iubești copiii nu te face un părinte bun. Dacă filmul ar fi explorat acest aspect, cred că s-ar fi ajuns la o poveste mult mai reală și cu un impact mai puternic (și mai pozitiv!) din punct de vedere emoțional. Ar fi putut chiar explora încercările părinților de a-și schimba comportamentul față de copiii lor de dragul familiei, și cât de dificilă (dar nu imposibilă!) poate fi reconstruirea încrederii între membri ei. Dar nuuu, hai să transformăm totul într-o poveste despre cum creștinii sunt de fapt SUPER persecutați și să dăm victimelor violenței domestice insomnie.

Faptul că filmul a luat Palme d’Or mă face să-mi fie greață. Faptul că asta e PROPUNEREA ROMÂNIEI PENTRU OSCAR mă face să-mi fie greață. Îmi e jenă de țara mea.

Eu deocamdată atât am avut de zis.

EDIT: Acum că am dormit puțin, am să adresez câteva dintre argumentele aduse împotriva punctului meu de vedere în comentarii.

“Filmul rămâne imparțial, caută să aibă o poziție de centru.”

În primul rând, în ciuda a ceea ce susține regizorul, îmi vine greu să cred asta (mai ales în urma declarațiilor sale de natură politică făcute cu prilejul lansării filmului). Familia Gheorghiu este umanizată într-un mod în care cealaltă parte a problemei nu este. Chiar și familia vecinilor, principala sursă a antitezei între “mentalitatea românească” (între ghilimele fiindcă refuz să normalizăm așa ceva ca societate) și cea norvegiană, ajunge să le ia partea. Mi se pare clar cui i se cere publicului să își ofere empatia.

În al doilea rând, argumentele BUNE împotriva părții progresiste din film se rezumă la “sistemul este prea rigid în modul în care tratează aceste familii”. În rest, ce avem? Că norvegienii sunt “woke”? Iar comparația omniprezentă în film între situația familiei Gheorghiu și tratamentul pe care l-a suferit poporul Sami în societatea norvegiană în ceea ce privește instituționalizarea copiilor lor mi s-a părut de-a dreptul insensibilă.

Toată lumea se concentrează pe ideea asta de a găsi “calea de mijloc” între cele două părți. În realitate însă, câteodată o cale de mijloc nu există. “De ce nu se pot înțelege progresiștii și conservatorii?” e ca și cum ai întreba de ce nu se pot înțelege feministele și misoginii. În unele situații, însăși natura ideologiilor în cauză face ca un “compromis” să beneficieze numai părții reacționare. Middle ground fallacy.

Pe scurt, nu cred că scopul filmului a fost cu adevărat imparțialitatea, dar dacă a fost, a eșuat categoric în această privință. Și, având în vedere subiectul filmului, consider că viziunea “imparțială” asupra problemei oricum nu ar fi putut funcționa niciodată.

“Scopul filmului a fost să creeze discuții, iar în acest sens a avut succes.”

Ok, și? Calitatea unei opere de artă nu se rezumă la câte voci se contrazic în privința ei.

“Experiența ta îți afectează în mod negativ viziunea asupra filmului.”

Păi, da… Cam asta-i toată faza cu postarea… Cred că e important ca un film care tratează abuzul domestic să fie văzut și prin prisma unei persoane care a trecut prin așa ceva, și încerc să ofer o astfel de perspectivă. Încurajez și alți oameni cu experiențe similare să-și dea cu părerea în legătură cu filmul în comentarii, dacă doresc.

“Du-te la terapie.”

In THIS economy?

Ok, serios vorbind, am fost la terapie în trecut. Terapia cu siguranță poate fi de ajutor, dar nu e vreun leac magic. Mi se pare totuși cam insensibil ca un om să spună “Hey, consider că această operă a tratat într-un mod jignitor un subiect care ține de una dintre cele mai oribile experiențe din viața mea,” iar răspunsul să fie “Du-te la terapeut.” Chiar dacă e zis cu intenții bune, efectul e complet altul. Ca să clarific, nu m-a traumatizat filmul. Câteodată doar mă supără ceva și nu pot să mai ies din starea aia ceva timp, și s-a întâmplat să fie înainte să mă culc.