Pastila 5 - Cabina de probă sau camera de tortură luminoasă

A sosit și ziua mea preferată! Shopping... shopping. Intru într-un magazin cu o dispoziție excelentă. Trebuie să-mi iau ceva: o rochie... o bluză cochetă pentru o ieșire mai deosebită.

Aleg două-trei piese și mă îndrept spre camera de probă plină de speranță. Nu era pentru prima dată și speram să se fi schimbat ceva acolo.

Vezi să nu! Parcă treci brusc într-o altă dimensiune. Mai săracă în imaginație. O cutie mică, plină cu oglinzi dispuse suspect din toate unghiurile posibile, astfel încât să te poți admira simultan din față, din profil și din spate, o perspectivă pe care nu ți-ai dorit-o niciodată în viața ta.

Asta, ca asta. Dar iluminatul... cireașa de pe tort! Un neon rece, agresiv cromatic, care parcă a fost setat special să scoată în evidență fiecare atom de oboseală și fiecare umbră de pe planetă.

Treci peste momentul neplăcut și începi să porți un adevărat război cu rochia. Materialul pare că se strânge complice, capul rămâne blocat pe jumătate în guler, iar fermoarul se blochează exact pe coaste, într-o manifestare pură de opoziție a materiei. Colac peste pupăză, fermoarul cedează și rămân blocată în rochie. Lăcățelul fermoarului rămăsese, normal, în partea de sus, la guler.

Mă uit în oglindă și mă apucă disperarea. Pe umeraș arăta haute couture; pe mine, ca o sacoșă!

EU: (în gând, revoltată): Asta nu-s eu. Acasă nu arăt așa. O fi de la tăietură, o fi de la aerul condiționat, sau pur și simplu oglinda asta are un contract secret cu producătorul de antidepresive?

Eram convinsă că-mi alesesem mărimea corectă. După multe contorsionări, de ziceai că execut un număr de circ, și tot atâtea zbateri ca peștele pe uscat, reușesc să mă eliberez din capcana rochiei.

Mă îmbrac la loc cu hainele mele vechi – care, deodată, par cele mai confortabile, elegante și măgulitoare creații din univers – și ies din cabină cu o falcă în cer și una în pământ.

Vînzătorul zâmbește amabil: „Cum vă vine, vă ajut cu altă mărime?”.

EU șoptesc hotărâtă: : „Mulțumesc, garderoba mea actuală e o capodoperă neînțeleasă, plec acasă!”. Toată buna mea dispoziție s-a dus pe apa Sâmbetei!

Tâlcul: Oglinzile din cabinele de probă nu reflectă realitatea; ele sunt un instrument de război psihologic inventat de comercianți ca să te convingă să renunți la haine și să cumperi direct eșarfe, parfumuri sau ciocolată!

Pastila 4   Sala de fitness sau ispita de a muri frumos

În timp ce savuram o cafea pe terasă, fără niciun gând filosofic, m-a lovit o criză de grijă de sine. Gata cu sedentarismul.

Am un abonament permanent la sală. Ne-folosit, se înțelege. Mi-am dezgropat echipamentul pus bine la adăpost, să nu-mi provoace stări conflictuale: colanții verzi, mentă proaspătă. Eu am vrut negri, dar era criză de negru pe atunci.

Ajung la sală și ce să vezi: o mare de culori scânteietoare, de parcă o casă de modă își lansa colecția. Eu eram singurul mentol din încăpere. Toate privirile s-au oprit pe mine. Am înțeles rapid: nu mai eram la modă.

Am trecut printre privirile alea cu capul sus și m-am oprit în mijlocul sălii.  Mă uit în jur. Într-o parte, niște domni ridicau fiare grele, gemând de parcă explicau zburătăcirea cuantică. Mai încolo, domnișoarele alergau pe benzi ca la Mondialele de atletism, dar cu o particularitate: coafura intactă, niciun strop de transpirație. Secretul? Se filmau live. Transpirația strică filtrul.

Am încălecat o bicicletă statică și am pedalat de parcă trebuia să ajung pe cealaltă parte a planetei. După trei minute, eram roșie ca un rac fiert. Mi-a trecut prin cap că, dacă spălam geamurile acasă, ardeam mai mult și gratuit.

Mă dau jos de pe bicicleta mea cu o grație de pinguin obosit. Toți se distrează. Eu caut aerul pierdut prin colțuri.

Atunci îmi zic în sinea mea: Frateee, fizicul bate intelectul!

Tâlcul: La sală nu te duci să slăbești. Te duci să constați că spălatul geamurilor acasă era cardio pe gratis, și fără martori.

Pastila 3  Smart TV-ul sau interogatoriul digital de seară

În sfârșit! Gata cu treaba zilnică. O relaxare bine venită în fața noului meu TV foarte inteligent deși e sub controlul meu. Încă! Eroare fundamentală de interpretare!

Deci: Mă așez confortabil și iau telecomanda care are mai multe butoane decât un sintetizator de la Eurovision și apăs butonul magic de pornire!

Eu (Intru în jocul ecranului și comand) : Pune-mi un film polițist ușor. E doar Smart, nu?

Aparatul se trezește la viață cu o întârziere solemnă, de parcă ar calcula orbita unei stații spațiale.

În loc de ecranul simplu cu care eram obișnuită, mă izbește o interfață demnă de NASA: mii de aplicații, bannere luminoase, recomandări personalizate.

Sunt ușor neliniștită:  Ăsta îmi citește gândurile din ultimele săptămâni? Uite și bara de căutare! Clipește provocator: Ia să te văd acum?!

Dar el... are altceva în program pentru mine. După ce se gândește două secunde, bâzâie imperceptibil și... ce să vezi? Îmi deschide un documentar de patru ore despre viața intimă a viermilor de mătase din Asia. Rămân interzisă!

El: E mai important să vezi acest documentar pentru că, din câte văd, porți haine făcute din mătase naturală.

Încerc să corectez manual. Apăs pe un meniu, apar trei sub meniuri. Așa... ca să fie mai interesant. Intru în setări, de unde sunt întâmpinată de o fereastră prietenoasă: „Actualizarea sistemului este în curs. Vă rugăm să nu opriți televizorul pentru următoarele 45 de minute. Conexiunea cu norul cibernetic este optimizată”.

Hei, frate, eu voiam să văd un film, nu să particip la lansarea unei rachete intergalactice!

Mă uit la el, el se uită la mine cu o lumină albastră, rece și sfidătoare. Îmi vine să iau telecomanda și să o transform în proiectil. Vezi, Doamne! Voiam să rup gura târgului cu TV-ul, dar m-am ales cu o lecție de biologie! Adio, film ușor!

Într-un final, renunț la tehnologia de ultimă oră, închid minunea de ecran care consumă curent ca un furnal și mă duc să citesc o carte la lămpiță. Măcar aia nu cere update de sistem și nu vrea să-mi vândă detergenți prin intermediul „norului cibernetic”.

Ce ți-e și cu tehnologia asta! Tu vrei una, ea îți bagă pe gât ce vrea ea.

Tâlcul: La televizorul vechi, cel mult te enervai pe antenă când bâțâia imaginea sau pe telecomandă când rămâneai fără baterii pe neașteptate. La cel „deștept”, ai sentimentul clar că ești interogat de un serviciu secret care vrea cu orice preț să te convingă să cumperi un aspirator robot!

Pastila 2 - Războiul obiectelor „deștepte”.

O zi de sâmbătă cu program administrativ: curățenie, spălat haine și câte și mai câte. N-ai timp de plictiseală, nici de scroll pe telefon.

Îmi leg părul să nu mă încurce, iau aspiratorul și, când să-l pornesc... pauză. Tace încăpățânat. Ce-o fi având, mă întreb curioasă? E un aspirator de ultimă generație cu butoane și beculețe de tot felul!

E o lege nescrisă a universului, îmi zic: cu cât un obiect e mai „deștept” și conectat la mai multe aplicații, cu atât devine mai imprevizibil.

Acum intervine babilonia: iei cartea (care e aproape cât un roman) și te pierzi printre explicații, care de care mai sucite. Încearcă de înțelege ceva! Te uiți buimac când la aparat când la „romanul” suprarealist. Este momentul exact în care tehnologia decide să te testeze psihologic!

Ia citește:"Dacă LED-ul roșu clipește intermitent în timp ce peria laterală execută o rotație de 180 de grade, verificați conexiunea cu norul cibernetic sau reporniți modulatorul principal după ce ați deconectat siguranța cosmică".

Mă uit la manual, mă uit la aspiratorul care zace inert pe covor, cu o tăcere sfidătoare, și mă gândesc dacă nu cumva am nevoie de un doctorat în fizică cuantică doar ca să curețe două scame.

În momentul ăla, îți vine să iei „romanul” și să-l transformi în hârtie de reciclat, iar aspiratorul să-l trimiți înapoi în cosmos!

Revin la obiectul clasic – mătura și fărașul. După ce termin, iau aspiratorul să-l pun la loc. Atunci,  să vezi delir. A pornit de bună voie și nesilit de nimeni și nimic. Mă uitam la el prostește, întrebându-mă dacă nu cumva am halucinații sau dacă nu cumva aparatul a trecut printr-o revelație mistică în timp ce zăcea în colțul camerei.

Eu: „Auzi, măi, cutie de metal, cine e șeful aici, eu sau microcipul tău?”.

Îl luasem să-l bibilesc și să-i găsesc buba. Păi în felul ăsta, cum să nu te ia durerea de cap cu „inteligența” modernă? Că nu știi niciodată dacă s-a stricat cu adevărat sau doar a vrut să-ți testeze răbdarea și să te vadă măturând!

Avea un butonaș lateral, mic, de siguranță care trebuia apăsat înainte de utilizare. Ce zici dacă în instrucțiunile alea de tip roman, strecurau o propoziție scurtă: Apăsați butonul negru lateral înainte de utilizare? Sau trebuie doctorat în descifrat butoane?

Tâlcul: Uite o dovadă clară că obiectele „deștepte” au o viață secretă, o personalitate pasiv-agresivă și un simț al umorului absolut negru.

Pastila 2 - Războiul obiectelor „deștepte”.

O zi de sâmbătă cu program administrativ: curățenie, spălat haine și câte și mai câte. N-ai timp de plictiseală, nici de scroll pe telefon.

Îmi leg părul să nu mă încurce, iau aspiratorul și, când să-l pornesc... pauză. Tace încăpățânat. Ce-o fi având, mă întreb curioasă? E un aspirator de ultimă generație cu butoane și beculețe de tot felul!

E o lege nescrisă a universului, îmi zic: cu cât un obiect e mai „deștept” și conectat la mai multe aplicații, cu atât devine mai imprevizibil.

Acum intervine babilonia: iei cartea (care e aproape cât un roman) și te pierzi printre explicații, care de care mai sucite. Încearcă de înțelege ceva! Te uiți buimac când la aparat când la „romanul” suprarealist. Este momentul exact în care tehnologia decide să te testeze psihologic!

Ia citește:"Dacă LED-ul roșu clipește intermitent în timp ce peria laterală execută o rotație de 180 de grade, verificați conexiunea cu norul cibernetic sau reporniți modulatorul principal după ce ați deconectat siguranța cosmică".

Mă uit la manual, mă uit la aspiratorul care zace inert pe covor, cu o tăcere sfidătoare, și mă gândesc dacă nu cumva am nevoie de un doctorat în fizică cuantică doar ca să curețe două scame.

În momentul ăla, îți vine să iei „romanul” și să-l transformi în hârtie de reciclat, iar aspiratorul să-l trimiți înapoi în cosmos!

Revin la obiectul clasic – mătura și fărașul. După ce termin, iau aspiratorul să-l pun la loc. Atunci,  să vezi delir. A pornit de bună voie și nesilit de nimeni și nimic. Mă uitam la el prostește, întrebându-mă dacă nu cumva am halucinații sau dacă nu cumva aparatul a trecut printr-o revelație mistică în timp ce zăcea în colțul camerei.

Eu: „Auzi, măi, cutie de metal, cine e șeful aici, eu sau microcipul tău?”.

Îl luasem să-l bibilesc și să-i găsesc buba. Păi în felul ăsta, cum să nu te ia durerea de cap cu „inteligența” modernă? Că nu știi niciodată dacă s-a stricat cu adevărat sau doar a vrut să-ți testeze răbdarea și să te vadă măturând!

Avea un butonaș lateral, mic, de siguranță care trebuia apăsat înainte de utilizare. Ce zici dacă în instrucțiunile alea de tip roman, strecurau o propoziție scurtă: Apăsați butonul negru lateral înainte de utilizare? Sau trebuie doctorat în descifrat butoane?

Tâlcul: Uite o dovadă clară că obiectele „deștepte” au o viață secretă, o personalitate pasiv-agresivă și un simț al umorului absolut negru.

Pastila 13 Tirana, Albania

Scăpată teafără din trenul acela ce parcă plutea deasupra apei, o iau spre sud, spre Marea Ionică, spre o țărișoară mai mică – Albania. Plaje frumoase, nisip fin, soare, cald... ce mi-aș fi dorit mai mult!?

Ajung în Tirana, capitala țării și o iau – așa cum am obișnuit – pe jos. Ai ce vedea aici! Clădiri noi... moschei bine îngrijite... alei cu palmieri. Într-un cuvânt: îți încântă privirea.

Ce-mi izbește privirea – după clădiri și moschei – e puzderia de Mercedesuri. Ziceai că germanii și-au mutat fabrica aici. Nu fabrica. Ci parcul vechi de mașini! Toate erau cam de prin anii 80 cu steaua cam șifonată. Dar nu deranja pe nimeni! De ce m-ar deranja pe mine?

Mă uit mai atentă și văd că multe, foarte multe aveau ceva în comun. Ceva ce producătorul nici nu a visat.

Fii atentă: Un Mercedes negru, cu geamuri fumurii și cu portbagajul deschis era parcat în apropiere. Nimic ieșit din comun. Mă apropii de mașină și... stupoare: portbagajul era plin cu găini.

EU: Dom’le, e un Mercedes?

El: foarte senin și mucalit de felul lui: Da, da... dar acum e coteț de găini. Coteț de lux, de 500 găini cai putere. Și se pornește pe un râs sănătos.

EU: Câți cai putere?

El: 500 de găini putere, doamnă și merge și cu ulei de floarea soarelui.

Mă uit la el... mă uit la Mercedes... mă uit la găini, care cotcodăceau de te surzeau. Probabil își manifestau și ele dezacordul privind locul în care trebuiau să stea înghesuite și visau la tăpșanul lor verde.

Cât despre mașină... cu siguranță a văzut zile și mai bune. Nu cred că fabricantul și-a imaginat vreodată că minunata mașină va deveni loc de popas pentru o grămadă de găini. Interiorul elegant, a devenit peste noapte loc de scurmat și altele...

Mai încolo, alt Mercedes. Dar în portbagaj nu mai erau găini ci porci. Grohăiau de mama focului. Se cereau la nămol, nu la mochetă.

Doi pași mai încolo... altă ciudățenie. În portbagaj... o bunică care-mi face semn cu mâna.

EU: Cine te-a pus în portbagaj?

EA: Eu.

EU: De ce aici? A pus saci cu cartofi pe bancheta din spate?

EA: Nuuu... Aici am priveliște panoramică nu ciuntită de uși. Și apoi, stau și cu picioarele întinse. Ca la televizor. Și râde văzându-mi fața.

Mă îndepărtez ținându-mă de nas. Parfumierii ar fi declarat zi de doliu și ar fi intrat în greva foamei. Auzi, portbagajul unei mașini de lux – coteț pentru găini!

Așa ceva, doar aici poți vedea. Ei, le-aș spune eu. Greșiți. N-ați bătut lumea în lung și-n lat, ca mine! N-ați mai vorbi așa! N-ați băut cafea cu o pisică, din aceeași cană. N-ați fost jefuiți de vidre sau maimuțe. N-ați plătit 500 de euro să dormiți într-un bloc de gheață. N-ați târguit un fruct pe o linie de tren. Și, mai ales, nu v-ați rătăcit pe o trecere de pietoni.

Tâlcul: În Germania Mercedes-ul zboară pe o șină. În Albania, Mercedes-ul cară găini în portbagaj. Asta e diferența dintre nebunia bine organizată și nebunia bine hrănită!

Pastila 12

Trenul zburător din Wuppertal (Germania)

Iată-mă și în Germania. Țară normală, cu oameni cu scaun la cap! Serioși, respectă regulile... într-un cuvânt, civilizați. Nimic rău nu se poate întâmpla... până se întâmplă.

Ajung, nu știu cum, într-o gară mai mică și-mi iau un bilet de tren. Adică TREN, care merge pe două șine. Normal.

Greșit! Trenul lor... merge pe O SINGURĂ șină și aia suspendată deasupra unui râu!

Da, ați auzit bine. Schwebebahn-ul din Wuppertal. Circulă așa de peste 120 de ani. Deci, să înțelegeți: șinele nu sunt sub picioare. E doar una. Și aia deasupra capului. Nu mai auzi Țaca-țaca, ci Hârș-hârș! Te uiți în jos și nu vezi pământ, ci un hău de 12 metri care-ți face pielea de găină. Sub tine curge râul Wupper.

Mă uit în jur la oameni. Vorbeau, râdeau potolit, citeau ziare, ascultau muzică. Pentru ei era normal. Perfect normal. Navetiști obișnuiți cu călătoritul atârnați de-o sârmă, ca rufele la uscat.

Stomacul meu, în schimb, își schimbase locul. Era în gură, iar inima o luase razna, grăbindu-se parcă să coboare prima din ciudățenia asta.

Și-mi trece un gând: oare cum o fi într-o zi furtunoasă, cu vânt puternic? Se dă trenul ăsta ca un leagăn?

Acum nu se mai spune: Atenție la tren! ci Atenție, trenul cade din cer.

Îmi alung instant gândul. Nu mai am nevoie de alte emoții. Mă agăț cu ambele mâini de bara de sus, încercând să par o doamnă distinsă care admiră peisajul, deși aveam noduri în gât și degetele albe de cât strângeam fierul.

Tâlcul: În Thailanda trenul trece printre morcovi. În Suedia dormi în congelator. În Germania... trenul zboară! Și toți zic că ei sunt normalii, iar eu sunt ciudata care se ține de bară cu ambele mâini. Am înțeles într-un final: nicăieri nu e normalitatea pe care o caut eu. E doar nebunia lor, bine organizată.

Pastila 11 Hotelul de gheață din Jukkasjärvi (Suedia)

Derutată și confuză de tot ce am văzut în estul îndepărtat, îmi zic – foarte sigură pe mine

– Hai, soro, în Europa! Ești acasă la tine. Nimic nu te poate surprinde. Precis am pierdut și ultimul dram de înțelepciune de am putut gândi așa. Nu tot oameni sunt și europenii?

Mă opresc la Jukkasjärvi, Suedia. De ce acolo? Așa s-a nimerit. E seară și vreau să mă cazez undeva. Ghici ce? Nu găsesc o cameră liberă decât la Hotelul de Gheață. Neștiind mersul treburilor pe acolo, accept spunându-mi că precis nu au achitat factura de la încălzire și-au rămas pe frig.

O noapte nu e sfârșitul lumii! Și urmez încrezătoare călăuza spre ... un bloc de gheață! Intru și... stupoare: totul, dar absolut totul era din gheață: patul, noptiera, lustra... toate. Chiar și paharele erau cuburi de gheață scobită.

Când să deschid ușa, călăuza mea mă trage iute înapoi și-mi arată mâinile sale care se încălzeau în mănuși. Aha! Îmi trebuie mănuși ca să nu devin donator de piele benevol!

Nu rezist tentației și-l întreb care-i șpilu cu hotelul. Zâmbind, îmi spune că au venit niște japonezi acum 30 de ani cu o expoziție de gheață și n-au mai plecat. Sau mai bine zis, gheața n-a mai plecat.

Băi, frateeee! Nici aici nu scap de japonezi? Ăștia au împânzit toată lumea cu trăsnăile lor? Călăuza dă din cap înțelegător și-mi lasă un sac de dormit militar de expediție polară. Îmi spune: Adio pijama de mătase! Trei straturi de lână termică, cagulă și mănuși. Apoi... sacul special de dormit. În cazul în care începi să nu-ți mai simți nasul...Zdup! cu el în sac.

Să te păzească Ăl de Sus să trăiești drama mersului la toaletă după ce ai intrat în sac! Vax! toaletă la cameră! Te dezbraci de ceapă, ieși din sac, alergi la hotelul normal din dotare, că aici ar îngheța și... conductele. În momentul acela, orice urmă de romantism s-a evaporat.

Trăiesc un moment de dedublare: Mă privesc pe mine, înfofolită în straturi ca o varză, în sacul de dormit, încercând să fiu elegantă în timp ce-mi clănțăne dinții pe un cub de gheață de 500 de euro!

Mă trece o transpirație rece și stropi minusculi de apă mi se preling pe părul meu blond-argintiu. Îmi șterg fața. Părul rămâne umed. Dimineața: Surpriză! M-am trezit cu țurțuri în loc de cârlionți. Săbii. Nu îndrăzneam să clipesc Dacă trag de țurțuri, risc să-mi rup părul. Dacă-i las acolo, am toate șansele să-mi intre în ochi. Dilema secolului!

Îmi apropii capul de lustră în speranța că lumina aceea bolnavă emană totuși puțină căldură și-mi topește armele din cap. Am noroc și după o jumătate de oră de stat aplecată, în fața lustrei, săbiile părăsesc părul. Am înțepenit, însă, și abia îmi îndrept spatele.

Depășesc momentul, ies din foile mele de varză și intru în hainele mele. Îmi iau trolerul și părăsesc în grabă cazarea construită cu atâta migală de prietenii mei, japonezii.

Spre Germania, îmi zic plină de speranță. Oameni serioși, cu scaun la cap.

Tâlcul: Să dai 500 de euro pe noapte ca să dormi într-un congelator și să te trezești cu săbii pe post de breton dovedește un singur lucru: luxul extrem și inconștiența curată folosesc aceeași cartelă de cameră!

Pastila 10 Maimuțele hoațe din Lopburi

Fug de trenul care strica vadul comercial din Maeklong și nu mă opresc până la Lopburi bine dincolo de Bangkok. 

Orașul pare liniștit. Fericită că am dat de un loc liniștit, cu oameni politicoși și zâmbitori, îmi continui plimbarea până ajung la niște ruine. Aflu că era  Templul Phra Prang Sam Yot. Am observat ceva ciudat. Oamenii ocoleau ruinele în fugă, cu ochii în pământ.

Ce-o fi cu ei? Neliniștea mă cucerește încetul cu încetul. Opresc o femeie. Codindu-se, îmi spune într-o suflare: A fost ridicat în timpul Imperiului Khmer demult... secolul secolul XIII, parcă.

Ce nume... îi amintește de khmerii roșii... dar ăia au fost în Cambodgia. Mă liniștesc dându-mi seama că sunt în Thailanda. Încrezătoare, mă îndrept spre ruine să-mi fac niște poze cu care să rup gura satului.

Vezi, Doamne, să vadă toți pe unde am umblat.

Văzându-mă încotro o iau, niște localnici mă avertizează: Ai grijă la maimuțe. Din engleza lor thailandeză, eu am înțeles să mă uit după maimuțe. De abia așteptam să văd una. Sunt așa de drăgălașe!

Eroare de interpretare! Nici nu intru bine în templu – sau ce a mai rămas din el – că „drăgălașele” de maimuțe mă atacă – la propriu – organizat, de nu știam de care să mă păzesc mai bine.

Una – care părea șeful bandei – mi se așază în creștetul capului, stabilindu-și acolo centrul de comandă și, ca un general sadea, dă ordine precise. Comandoul se regrupează și urmează cu sfințenie ordinele.

Una se repede la fermoarul rucsacului în momentul meu de neatenție când încercam să-mi eliberez capul strigând la „general”: Hei, n-am venit la coafor să-mi modifici freza. Dă-te jos!.

M-am prostit de-a binelea și vorbesc cu o maimuță?

În timp ce eu mă tocmeam cu șeful de bandă, o alta prinde momentul când dau din mâini și-mi fură ochelarii de soare lăsați de izbeliște pe jos. O a treia – cea mai perfidă – îmi ia sticla cu apă. Noroc că-mi țineam pașaportul în buzunarul pantalonilor care era acoperit de bluză. Mă și vedeam umblând pe la ambasadă sau consulat – ce-om fi având pe acolo - explicând aventura mea.

Maimuțele astea sunt, cu siguranță, reîncarnarea khmerilor roșii! Prea au fost brutale și bine organizate. Tactică de gherilă: vii, ataci și fugi.

Atrasă de zarva provocată de mine, apare poliția locală. În sfârșit, îmi zic. Ăștia vor avea leac împotriva lor. Casc ochii cât cepele: aveau... o praștie!

Inteligentă armă! Eh, dar nu folosită contra bandei: știau să se păzească și, până când a găsit polițistul ceva ce să pună în praștie, mafioții ăștia mici au dispărut ca potârnichile.

Scăpată din mâinile atacatorilor, aflu că am fost norocoasă că au găsit ce să ia. Altfel, mi-ar fi smuls și bluza de pe mine. Asta mi-ar mai fi lipsit! Să fiu luată de poliție: Ultraj contra bunelor maniere.

Ticăloasele aste mici, intră și în magazine, desfac pungi sau fură înghețate și te sfidează cu priviri pline de superioritate, ca și cum tu ești intrusul care le încalcă teritoriul!

În timp ce aflu aceste lucruri, iată și un localnic care se apropie de mine zâmbind comercial: Îți dau ochelarii contra 20 de baht. Asta e taxa!

Rămân perplexă, neștiind pe cine să fiu mai furioasă: pe maimuțele hoațe sau pe localnicul care a prins un chilipir!

Tâlcul: La Lopburi am înțeles de ce maimuța se trage din om. Sau invers?! Pentru că a învățat prima lecție de supraviețuire: nu munci, fură de la turiști. La noi, hoții au cagule de la vezi doar ochii. Acolo au coadă pe care nu ezită să o folosească.

Pastila 9

Piața pe calea ferată din Maeklong (Thailanda)

Fug din Tokyo că mi s-a bulversat busola.

Hai în Thailanda, îmi zic, convinsă că aici lumea nu e cu susul în jos. Nu știu pe ce mă bazez când gândesc așa. Probabil speram la ceva relaxant. Eroare de interpretare flagrantă!

Mă opresc în Maeklong să-mi mai dezmorțesc picioarele în care simțeam o mie de ace ce încercau rezistența pielii. Mă îndrept curajoasă spre o piață să-mi cumpăr niște fructe.

După indicațiile primite, ar fi trebuit să ajung dar... tot ce văd sunt niște copertine – știți, de acelea din piață care împiedică soarele să te bată în cap sau ploaia să te facă ciuciulete -  și un tren care-și urma drumul nestingherit spre destinație.

După plecarea trenului... stupoare! Copertinele sunt împinse pe șine iar mărfurile, care fuseseră doar împinse pe traverse la trecerea trenului, sunt trase la loc! Adică trenul trecuse razant pe deasupra verzelor, cepei, frunzelor de tot felul, ardeilor iuți și mango-ului. Târguiala continuă de unde a fost întreruptă de tren.

Eu... rămăsesem lipită de un zid, cu rochia fâlfâind de curentul produs de mișcarea trenului, perplexă, în timp ce toți se distrau pe seama mea. Li se părea că eu sunt ciudata, nu ei!

Vezi bine, eu veneam cu instinctul clasic: Atenție la tren! Pericol de a fi anihilată de tren. Nu traversați! Și câte și mai câte!... Și mă trezesc târguindu-mă cu o precupeață thailandeză pentru un fruct în timp ce trenul îmi suflă în ceafă.

Păi, stai soro! Eu voiam un fruct nu să salut călătorii din tren! Mă uit siderată la oamenii din jur și-mi zic: Mare e grădina Domnului! Să faci mișcarea asta de du-te-vino cu marfa și copertinele de câteva ori pe zi e curată încăpățânare împinsă la extrem!

Normal că am întrebat de ce fac asta. Atunci am aflat că localnicii se aflau în conflict deschis cu Statul, legat de terenul peste care treceau șinele. Statul că... e stat își arogase dreptul asupra locului din motive de economie, iar oamenii nu cedau locul fostei lor piețe cu una cu două, din încăpățânare.

Și... cum se întâmplă de obicei când îți faci de lucru cu Statul, ajungi la un compromis mai mult sau mai puțin onorabil: Nu percepe oamenilor impozit pe teren, iar aceștia au transformat locul în piață mobilă. Win-win!

Vadul comercial, rămâne vad și aduce bani iar trenul își vede liniștit de drumul lui transportând peștele proaspăt la Bangkok pe drumul cel mai scurt.

M-am întrebat aiurită de experiență:  adrenalina sau ce? Nu. E doar pragmatism dus la extrem: decât să plătești impozit pe teren, mai bine îți tragi morcovii de opt ori pe zi din fața locomotivei!

Tâlc: Nu vă puneți niciodată cu o precupeață hotărâtă: dacă statul îi pune șine de tren pe tarabă, ea nu se mută, ci învață să vândă pătrunjelul la milimetru de roțile locomotivei!

Pastila 8 Trecerea de pietoni din Shibuya (Tokyo) A doua zi după excursia plină de peripeții de pe Insula Iepurașilor, mi-am luat „liber de grup” și am pornit hai-hui prin... ați ghicit: Tokyo! Metropolă care te surprinde cu cele mai trăsnite lucruri.

Și, cum mă plimbam, așa fără niciun scop anume, ajung într-o intersecție de mărimea unui orășel mai mic. 5-6 bulevarde care se întâlnesc și se încurcă unul în altul. Nimic ieșit din comun (în afară de mărimea ei).

Și la noi sunt intersecții, normal. Dar... dacă la noi e o „zebră” albă pe care te grăbești să o traversezi ca să nu te claxoneze vreun șofer nervos, intersecția Shibuya seamănă cu un real fenomen de hipnoză colectivă.

Stai să vezi: Toate semafoarele pentru mașini se fac roșii în aceeași secundă. Se lasă o liniște bizară, urmată de un „bip” electronic specific semaforului de pietoni.

Când „omulețul verde” de la semafor se aprinde, dinspre toate bulevardele convergente se varsă un puhoi de oameni, fiecare luând-o spre un alt bulevard din partea opusă. Un adevărat tsunami uman!

Se traversează în cruce, pe diagonală, în zigzag. Fiecare în drumul său. Nimic ieșit din comun până aici. Acum începe ciudățenia: nimeni nu se atinge de nimeni. Nu se-nghiontesc, nu se calcă pe bombeuri. Parcă ar avea un radar în frunte. Merg cu pași mărunți și repezi, cu ochii în telefoane sau înainte dar reușesc performanța de a se ocoli la milimetru.

Pe vreme de ploaie e și mai frumos. Toți își cumpără umbrela aia transparentă de unică folosință de la colț. Vreo două milioane și jumătate de umbrele pe zi, cică. Înțelegi acum de ce Japonia are PIB-ul mare?

Privită de sus, intersecția pare - într-o astfel de zi – o mare de meduze translucide care se mișcă în sus și în jos la nivelul capului. Și toate tijele de metal clănțăne fără ca vreun ochi să fie scos. O performanță de invidiat!

Și, în mijlocul meduzelor, eu. Cu înghețata mea. M-am simțit aspirată de un aspirator uriaș. Să mă opresc să-mi leg șiretul? Aș! No way! Aș fi devenit trecere de pietoni. Să mă uit pe hartă? Aș fi stricat armonia galactică a Tokyo-ului.

La o adică, nu m-ar fi interesat armonia dar, aș fi ajuns categoric direct în alt cartier, întrebându-mă dacă n-am nimerit cumva într-o coregrafie regizată din spațiu!

Japonia pune la grea încercare spiritul occidental.

Tâlcul: La Shibuya nu traversezi strada, ci ești teleportat prin voința colectivă. Dacă vrei o înghețată, cumpăr-o de pe trotuarul tău, altfel riști să o mănânci în alt fus orar!

Pastile 7

Insula Iepurilor (Okunoshima, Japonia)

Tot Japonia. Normal! Țara asta vrea să cucerească nu numai prin tehnologie ci și prin ciudățenii de tot felul. Ce-i cu oamenii ăștia? Eu mi-i imaginam de o seriozitate plictisitoare. Poveștile astea îmi schimbă total optica.

Într-o zi, aud că se organizează o excursie pentru noi, cei veniți în grup organizat, pe o insulă din apropierea Japoniei, numită Insula Iepurilor.

Ce poate să se întâmple rău?, îmi zic. Și, hop și eu în vaporașul care ne ducea acolo. Zi frumoasă. Nu prea cald. Numai bună să faci excursii cu vaporul.

Ajungem destul de repede la destinație. Ghidul zice că nimeni nu știe cum au ajuns acolo. Unii zic că i-au uitat militarii după război. Alții că i-au scăpat niște copii. Iepurii nu comentează.

Nefiind „revendicată” de niciun alt animal, iepurașii s-au trezit singurii locuitori și au aplicat la perfecție lecția de biologie despre înmulțire. Din 8 au devenit peste o mie.

Iepurii sunt complet sălbatici, dar perfect dresați de foamea de atenție. De aceea, ghidul nostru ne-a avertizat să nu-i hrănim. Problema e că nu ne-a spus de ce. Dar aveam să descopăr singură.

La început, n-am văzut niciun animăluț. M-am așezat la umbra unor copaci, ca la un picnic. În momentul în care am încercat să desfac un pachet cu biscuiți – știți, ăla lângă care poți muri de foame până îl desfaci – foșnind ambalajul până am împrăștiat biscuiții pe jos... șoc!

În secunda doi, o „armată” de iepuri m-au cotropit căutând morcovi, leguma lor preferată. Eu... eram pe nicăieri. Adică... eram covor. Eram picnic pentru iepuri. Un iepure îmi adulmeca biscuitul din ureche.

Am dat din mâini și din picioare, reușind să mă eliberez în final. Cele două tabere – eu și iepurașii – ne uitam unii la alții cu priviri deloc prietenești.

EU: Uite ce-ați făcut! Mi-ați zdrobit toți biscuiții de mi-a intrat praf și-n nas și-n urechi. Numai în gură nu. Sunteți mulțumiți? Mi-am dat seama că vorbeam aiurea-n tramvai și am tăcut, imaginându-mi reacția celorlalți turiști dacă m-ar fi auzit.

IEPURAȘII îmi aruncau și ei priviri zicând, parcă: Ce cauți aici, pe terenul nostru? Și, dacă ai venit fără aprobare, vii cu mâna goală? Privirea lor voia parcă să mă strivească cu o indignare suverană.

Adunați unul într-altul, păreau membrii unei bande mafiote veniți să ceară „taxă de protecție”.

Privindu-i cum stăteau acolo nemișcați și ofuscați că nu le-am adus nimic, am izbucnit în râs iar ei, speriați, s-au împrăștiat ca potârnichile, vorba aceea.

Tâlcul: Nu subestimați niciodată puterea unei bande de mafioți cu urechi lungi. Dacă n-ai taxa de protecție în morcovi la tine, riști să fii sechestrat în cel mai pufos asediu din istorie!

Pastila 6 Motanul Șef de Gară (Kishi, Japonia)

Alt popas, altă ciudățenie. Tot Japonia, sigur. Din pură întâmplare (m-am urcat în trenul greșit) ajung în Kishi. Mai exact: Habar nu aveam unde sunt. Adică, în Japonia, dar unde?

Mă uit în toate părțile... Nici un picior de om! O fi vreo gară dezafectată. Nu. Nu e, pentru că trenul a oprit aici. Și acum, încotro? Se face seară și eu... pe coclauri străine... fără să știu o boabă în japoneză, fără nimeni pe care să-l întreb ceva!

Mă duc la ghișeul pe care l-am văzut în ultimul moment să întreb cum pot ajunge unde voiam. Surpriză: Mă aștepta o pisică cu șapcă de impiegat. În țara asta m-am tot întâlnit cu tot felul de animale în locuri nepotrivite și în momente nepotrivite! Ne uităm una la alta ca vițelul la poarta nouă.

EU: O fi și asta vreun robot vorbitor care-mi va scana ochii? Dar unde-i scanerul? Ar trebui să-i dau ceva de mâncare. E așa de drăgălașă! Greșeală de interpretare! Nemulțumită, probabil de apariția mea, se ridică cu blana zburlită, spatele cocoșat, gata de atac.

Las jos repede geamul de la ghișeu și mă retrag strategic. Ia te uite, frate! I-am stricat zenul! Și se zice că pisicile așteaptă întotdeauna o mângâiere! O fi una mai cu moț!

EA: De ce-mi deranjează creatura asta siesta? Și visam așa frumos cum urmăream un șoricel! Pleacă până nu te fac zebră!

Scoate un miorlăit a neplăcere și se întoarce la activitatea ei preferată lăsându-mă cu ochii în soare.

Aflu de la niște copii care-și pierdeau vremea pe acolo că numele ei e Tama și a fost numită oficial șef de gară. Gluma a salvat compania feroviară de la faliment datorită atracției pe care a generat-o numirea ei.

Ăsta da fler comercial! Luați aminte, voi, cei aflați în necaz! 

Tâlcul: Când ești în faliment, nu concedia personalul: pune o pisică șefă. Nu cere măriri de salariu, doarme în tihnă și aduce bani la buget doar stând degeaba.

Pastila 5

Cafenelele cu capibara și vidre (Tokyo / Seul)

Categoric, estul Asiei s-a plictisit de compania umană! O consideră plictisitoare? Vrei o cafea? Nici o problemă. Dai de cafenele la tot pasul. Dar... și acum rămâi mască: printre picioare ți se încurcă pisici sau vidre. În cazul în care nu dai de un velociraptor-robot.

Eram prin Seul și mă gândeam să încerc o cafea și pe aici.

Văd una care era chiar aproape de unde mă aflam. Fac abstracție de imaginea de la intrare cu o vidră pornită pe ceartă. Mă gândeam că e „Missing animal” și proprietarul o căuta de nebun.

Intru și... surpriză: sunt întâmpinată de câteva vidre.

Unele stăteau întinse leneș pe o canapea. Altele se plimbau ca la ele acasă indiferente la tot ce era în jur. Iar altele... te priveau cu niște ochi ce parcă-ți spuneau: Ce cauți aici?

Mă pun la o masă (obișnuită fiind deja cu ciudățeniile asiatice) și comand o cafea. Aștept să se răcească puțin. Între timp, gândurile îmi alergau de colo-colo, „filosofând” despre ciudățeniile omului. Dacă pe la începuturi îndepărtate ne-am condus după „fiecare la locul lui”, creându-ne propriul habitat, în zilele de azi ne-am rotit cu 180 de grade și le căutăm compania pe unde putem. Nimic rău sau de condamnat.

Deci, în timp ce mă gândeam la toate astea, mă jucam cu inelul de pe deget. La un moment dat, îl scap în ceașca de cafea. Era o cafea mare. Vreau să-mi bag degetele după el dar, brusc apare o vidră care își bagă botul până la urechi în cană și iese cu inelul între dinți.

Se uită la mine spunându-mi parcă: Dacă tu nu-l vrei, îl iau eu. Puii se vor juca cu el. Și Țuști! cu inelul sub o canapea. Rămân ca trăsnită!

Atunci începe o adevărată nebunie: ospătarul vrea să-i ia inelul din cuib, dar vidra ia o atitudine de luptătoare gata să-și apere puii. După  câteva minute de luptă „acerbă” și marcat de zgârieturi serioase pe mâini, chelnerul îmi aduce inelul spunându-mi:

- Sorry, Madam. Here is your ring.

Și se îndreaptă direct spre geanta de prim-ajutor care era la îndemână. Știa el ce știa.

Las cafeaua vidrei și părăsesc localul mai uimită decât eram la intrare. Când intri într-o cafenea cu animale sălbatice, ai grijă ce comanzi: cafeaua vine la pachet cu un jaf organizat!

 Tâlcul: Nu scăpați bijuterii în ceașcă în Asia. Dacă la noi cafeaua îți ia somnul, la Seul îți ia direct aurul de pe deget!

Pastila 4  Henn na Hotel

Tot Japonia, lângă Tokio și Nagasaki. Ăștia au un fix cu dinozaurii. De la restaurant la hotel. La tejghea te înscrii pentru cazare pe un ecran plasat fix în fața unui velociraptor animatronic în mărime naturală, îmbrăcat la costum, cu chipiu de portar și papion, care clipește, dă din cap și scoate sunete de dinozaur în timp ce tastezi datele pașaportului.

După experiența cu toaleta-concert, am zis că Japonia nu mă mai poate surprinde cu nimic. M-am înșelat amarnic. Tehnologia lor nu doar că a evoluat, dar a făcut o curbă bruscă spre Mezozoic.

Ruptă de oboseală după un drum lung, trăgând după mine un troller care refuza cu încăpățânare să-și mai rotească roțile, ajung la un hotel.

Mă apropii de recepție, cu zâmbetul omului spășit pregătit să-și ceară scuze pentru ora târzie. Acolo, nimeni. Lovesc ușor clopoțelul și... aproape să leșin! 

Din spatele pupitrului se ridică un velociraptor în mărime naturală. Ziceai că atunci a fost adus din pădurea mezozoică. Îmbrăcat la patru ace, cu vestă vișinie, papion negru și un chipiu minuscul de portar așezat cochet între două creste osoase. Era un robot care semăna izbitor cu tizul său din vremuri uitate. Mă fixa cu un ochi galben, de sticlă, clipind rar și mecanic.

Rămân stană de piatră. Trollerul îmi scapă din mână. Mă uit în jur: nicio cameră ascunsă – pentru o glumă bună - , niciun Spielberg prin tufișuri – care să mă transforme în personaj într-un roman horror - . Doar eu și vărul lui T-Rex la biroul de relații cu clienții. Deci e pe bune! E un velociraptor, variantă modernă.

Iau situația ca atare și încerc (cam răgușit, ce-i drept), să-i spun ce doresc. Nu puteam scăpa de impresia ciudată că am călătorit înapoi în timp!

Mă trezește la realitate o voce care suna ca un EKG ce anunță sfârșitul inevitabil, deși era o voce feminină, suavă. Sec. Fără inflexiuni.

- Welcome to Henn na Hotel! Please scan your passport, human guest.

Auzi la ea! Human guest! Înghit în sec. Scot pașaportul din geantă cu două degete, tremurând:

- Bună seara, stimabile... zic eu cu jumătate de gură, amintindu-mi brusc de manierele Coanei Chirița la Paris. Am o rezervare pe numele meu. Camera cu vedere la curte, vă rog, și dacă se poate fără colegi de cameră carnivori...

Velociraptorul clipește, bate ușor cu ghearele de plastic deasupra unui ecran tactil și mai scoate un răget scurt:

- Error. Document not recognized. Look directly into the camera.

Asta, ca să mă impresioneze! De parcă nu aveam deja privirea vițelului orientată spre poarta nouă!

Mă aplec spre cameră, încercând să par cooperantă, deși eram nedormită de 20 de ore. Scannerul bipăie dezorientat: fața mea obosită, probabil că seamănă pe monitor cu un triceratops rătăcit.

Scap, în sfârșit, de examinare și  mi se eliberează o cartelă de plastic și o chitanță.

Monstrul face o plecăciune la 45 de grade, robotizată:

- Enjoy your stay. Room 402. Do not feed the staff.

De parcă ardeam de nerăbdare să am de lucru cu staff-ul hotelului. Îmi iau trollerul încăpățânat și mă îndrept spre lift fără să-i întorc spatele, așa cum am văzut eu că se procedează la documentarele de pe Animal Planet. Ca să prind din timp vreo mișcare dubioasă.

Vizitând astfel de locuri, îți vine să zici: Gândul nebunului, la marginea drumului.

Tâlcul: Am crezut că dinozaurii au dispărut din cauza unui meteorit uriaș. Greșit! Au așteptat doar să apară turismul de masă ca să se reprofileze în industria hotelieră.

Pastila 3

Restaurantul Robot din Tokyo, Shinjuku

Restaurantul ăla e nebunie curată. Cică a costat 10 miliarde de yeni. Dar n-am văzut decât neoane, oglinzi și o cutie bento pe care n-o mai mânca nimeni, că erai prea ocupat să nu faci epilepsie de la lumini. Azi e Samurai Restaurant, tot cu roboți.

Intru, deci, încrezătoare în restaurant. Mi-a fost recomandat de o cunoștință plină de solicitudine. Mi-a și desenat o hartă. Ca nu cumva să nu-l nimeresc.

După ce mi se obișnuiesc ochii cu lumina, mă trezesc față în față cu botul lung și plin de dinți ascuțiți al unui T-Rex. Încremenesc!  Șoc și dau să cad în fund. Adică aș fi căzut dacă nu m-ar fi prins din zbor alt soi de dinozaur. Îmi zic: Ăsta e coșmarul vieții. Doar nu am călătorit înapoi în timp înainte de ciocnirea cu un bolovan cosmic!

Vine un OM, un japonez și-mi spune în engleză unde am ajuns și să nu-mi fie frică. Ajung - nu știu cum - la masă . Și iată! Fratele dinozaurului meu, îmbrăcat în chelner, îmi aduce meniul cerându-mi cu o voce  neutră, fără inflexiuni, să spun ce doresc să comand.

Mie îmi stă mintea în loc și privesc năucă în toate părțile. Îmi revin din stupoare când văd că mai sunt oameni pe acolo.

Îi cer amicului Dino să-mi aducă o supă. El îmi recomandă și altceva – chiar și un dans în doi -  dar eu refuz. El insistă. Eu, la fel. Dar nu mă supăr. Cum să te superi pe un T-Rex care poartă șorț?

Noroc cu omul ce părea un fel de șef pe acolo, că îl ia pe chelnerul

„insistent”, cerându-și scuze. Am aflat că era puțin defect la " tărtăcuță" dar că e inofensiv. Auzi! Dinozaur inofensiv! Mănânc supa, plătesc și părăsesc în grabă restaurantul.

Afară mi-am amintit de zâmbetul cu tâlc al cunoștinței care m-a îndrumat acolo. Mare pișicher! Și-a făcut ziua pe seama mea.

Tâlc: Când nu mai ai oameni care să te servească, până și dinozaurii învață bunele maniere. Și o fac mai bine. Nu uită comanda. (Când nu are probleme la etajul superior).

PASTILA 2 – „Tronul” care cântă

În Japonia, toaleta are mai multe butoane decât naveta spațială. Muzică ca să nu se audă... ce nu trebuie să se audă, jet de apă caldă, scaun încălzit. Intri ca om simplu și ieși ca astronaut.

Pornită să cutreier orașul Tokyo pe jos, să văd cât mai mult, intru într-o cafenea și întreb - cred că e chelner pe aici - unde e toaleta. Vezi bine, desenele alea cărora ei le spun litere nu-mi sugerau nimic.

Văzând că nu sunt de-a locului, îmi întinde o broșură și-mi face semn să citesc. Varianta engleză. Și începem o discuție - cred eu, în contradictoriu - eu spunându-i că nu vreau să citesc un roman, ci caut o toaletă. Ca tot omul cu anumite probleme. Dumirindu-se de neînțelegere, mă conduce la locul respectiv. El îmi dă broșura. Eu o refuz politicos. Voi regreta amarnic!

În loc de butonul de tras apa, găsesc un panou cu 14 butoane. Unul zice "muzică de păsărele". Altul "jet de primăvară". Altul "scaun cald ca o pâine scoasă din cuptor", fiecare buton purtând un nume care nu avea ce căuta acolo.

Apăs, din greșeală (?), pe toate. Începe să cânte. Scaunul se încălzește. Un jet mă salută de jos. Eu mă ridic în picioare. Capacul se închide singur, jignit.

Părăsesc în grabă încăperea buclucașă, convinsă că am nimerit... nici eu nu știam unde. Am ieșit din localul respectiv la fel cum am intrat, cu gândul de a căuta ceva cu ce eram obișnuită.

Tâlc: La noi toaleta e loc de reflecție. La ei, e concert. Și până la urmă, nu e rău să te simți întâmpinat chiar și acolo.